În copilărie Crăciunul venea parcă mult mai târziu decât astăzi. Sau, mai ştii, poate că aşa îl simţeam noi, copiii? Ştiu numai că vânam fiecare zvon al său încă de prin toamnă, când începeam să stăm mult mai mult prin case, înfofoliţi în pantaloni şi ilice de lână, croşetate de bunici.
Era frig deopotrivă în casă şi afară: nu tu joacă de dimineaţă până seara în iarbă şi praf, nu tu soare printre perdele vechi, dantelate, nu pepeni puşi la rece... Toamna era numai o lungă plictiseală friguroasă, despre care învăţam la grădiniţă că e “frumoasă”, “colorată”, “bogată”, plină de “frunze arămii”. Aiureli.
Adevărata bucurie avea să vină abia peste câteva luni, la Crăciun! Anticipam bucuria aia încă de prin octombrie, când trăgeam cu ochiul în calendarul de perete la lunile decembrie şi ianuarie - fotografii cu zăpadă, sănii şi ramuri de brad în chenar.
Cum, necum, cam toată lumea avea reviste “de afară”, pe care şi le împrumutau pe rând, mai cu seamă bunicile între ele, pentru modele de pulovere. Oameni de zăpadă, fulgi, Moşi Crăciuni, cizmuliţe împodobite, tot felul de modele pe care i le comandam bunicii și la care lucra blând până primăvara.
Foto credit: Oana Lamba- Olla
Decoraţiunile de brad erau puţine pe vremea aceea. Cred că nu greşesc când spun că în fiecare casă găseai veşnicul lănţişor din hârtie glasată pe care copiii îl lucrau zile în şir la grădiniţă, ca decoraţiune pentru brad.
Acasă aveam o cutie cu “cele noi”, pe care le cumpăraseră părinţii, tineri de tot pe vremea aceea, printre care şi o ghirlandă luminoasă, foarte asemănătoare cu cele de astăzi şi despre care îmi închipui că fusese procurată cu greu în acei ani '80.
Dar mai aveam şi o altă cutie, din care bunica mea scotea jucărioare vechi, uzate tare, cu care îşi împodobea creanga de brad din camera ei. Pe mine acelea mă fascinau cel mai tare! În primul rând, de ce cumpăra bunica o creangă de brad?! Doar aveam bradul mare, în sufragerie.
Apoi, găseam în cutia cea veche nişte cleştişori cu care s-ar fi agăţat în brad, pe vremuri, lumânări. Asta mi se părea de nemaiauzit! Rămăseseră prinse ace de cetină în ei şi încercam întotdeauna să ghicesc poveşti în rămăşiţele brazilor împodobiţi cu mult înainte să mă nasc eu.
Mai aveau bunicii acolo un şirag de mici globuri metalice, filigranate! Uşor patinate acum şi cam fără strălucire, pe care insistam an de an să mi le dea mie, pentru bradul cel mare.
În ziua de Crăciun se punea întotdeauna masă mare, în sufragerie. Cu faţă de masă apretată, farfurii de ceramică fină şi, în mijloc, un aranjament mic de iarnă în care tot bunica aşeza crăciunița inflorită, crenguţe și conuri de brad, beteală şi poate un glob.
Foto credit: Oana Lamba- Olla
Atunci era bine, mirosea a cozonac şi brad, aveam chiar şi program la televizor. Nu mi-a rămas în minte niciun cadou primit de la Moş Crăciun în perioada aceea dar îmi amintesc bine de tot că eram cu toţii acasă, bunicii şi părinţii deopotrivă, că veneau în vizită mătuşile şi verii, că se râdea mult şi era bine de tot!
Am depăşit de mult vârsta scrisorilor către Moş Crăciun, dar dacă i-aş mai cere ceva astăzi, în Ajun, i-aş cere să ne dea bunicii înapoi, fie chiar şi pentru o oră...
Crăciun fericit!
Foto credit: Mircea Avarvari – Imagini Vii